SECUIANCA, PICTORUL PALLADY ȘI COLECȚIONARII

Sunt născută în Gheorghieni, în urmă cu șapte decenii (mama secuianca și tata armean) și crescută alături de frații mei în spirit religios. În copilărie am cântat în corul bisericii romano-catolice armeniene, apoi am ridicat sunetele orgii la ceruri. Ca adolescentă, împreună cu fetele de vârsta mea, am plecat la București pentru a ne căuta un rost cât de mic în viață. Unele dintre noi făceam curățenie în casele bogătașilor, iar eu am fost cameristă la hotelul Central din inima capitalei, în imediata vecinătate a restaurantului Capsa, unde o perioadă de timp a stat THEODOR PALLADY (1871-1956) maestru de frunte al picturii românești interbelice, despre care Tonitza nota: ,,pentru neamul românesc, arta lui Pallady înseamnă cea mai înaltă coardă a sensibilității culturale”. Pronia divină m-a făcut să fiu martoră la „nașterea” capodoperelor maestrului: peisaje, portrete, naturi moarte sau figuri întinse leneșe, uneori suav îmbrăcate (nuduri), dar cel mai important moment a fost alegerea mea ca model. Nu pot să uit seara în care, încântându-i pe artiști la Capsa interpretând Sonata Lunii a lui Beethoven, și-a făcut apariția legendarul colecționar armean Kricor Zambaccian. Când a aflat că este de vânzare marea capodoperă „Anemone” a lui Luchian, acesta, parcă vrăjit, m-a rugat să îl însoțesc la familia care deținea capodopera. În următoarele zile a stat admirând necontenit Anemonele în timp ce eu îi încântam sufletul cu melodii armești, iar el se gîndea care ar fi hotărârea corectă. Inima l-a îndemânat să vândă conacul pentru a putea avea Anemonele, apoi mi s-a confesat: „Fata mea, colecționarii adevărați duc o viață de privațiuni materiale dând totul pentru opera de artă și satisfăcâdu-și setea de frumos. Ei sunt oameni care nu au o altă ambiție în viață decât să cheltuiască averea într-o colecție. Nici un psihiatru sau psihlog nu s-a încumetat să analizeze determinările intime ale colecționarului, omul care adună să dăruiască. Colecționarii sunt albine harnice care strâng cu greu nectarul florilor alese ca să-l ofere iubitorilor de frumos. Cred că nu există dorință mai arzătoare pentru colecționar decât aceea de a-și vedea munca de o viață, colecția lui, într-o galerie sau muzeu unde să poată hrăni alte suflete iubitoare de frumos. Dacă vizităm marile muzee ale lumii, Luvrul din Paris, Ermitajul din Sankt Petersburg sau Prado din Madrid, descoperim rolul uriaș al colecționarilor și cea mai onestă ierarhizare a valorilor”.

Când Anemonele au ajuns în casa lui Zambaccian, nepotul, văzându-l radiind de o fericire de nedescris, l-a întreabat cum în loc să își cheltuie banii la fel ca alți oameni de nivelul lui, pe mașini și alte lucruri fastuoase, el preferă să se plimbe pe jos și în haine deloc în ton cu moda. Atunci Zambaccian i-a răspuns: “dragul meu nepot, ceilați pot avea orice însă doar Zambaccian are capodopera unică și irepetabilă: Anemonele lui Luchian. Această capodoperă îmi poate binecuvânta, cu adevărat, în fiecare clipă pământeană, sufletul iubitor de frumos”. (Endre Libus)

Related Post