După ce ne-am regăsit liniştea sufletească în locurile binecuvântate ale Bucovinei noastre dragi, am poposit la casa memorială Alexandru Vlahuţă de la Agapia, aflată la doar 200 metri de mânăstire, chiar sub poala pădurii. Am admirat pridvorul spaţios, locul sacru unde scriitorul a aşternut volumul de reportaje ROMÂNIA PITOREASCĂ şi unde au avut loc adevărate cenacluri literare la care au participat cei mai buni prieteni ai săi: Caragiale, Delavrancea, Haşdeu și Slavici, alături de pictorul Grigorescu care a pictat și mânăstirea .
La casa memorială, cel mai impresionat am fost de scrisoarea lui către fiica sa Margareta, pe care vreau să v-o transmit dumneavoastră cititorilor, considerând că aceasta cuprinde cele mai minunate sfaturi pe care le-am primit încă din tinereţea mea. (Endre Libuş)
Să trăieşti Mimilica dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fii fericită! Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea… al doilea, de! norocul şi celelalte pere mălăieţe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru El. Şi pregătirea aceasta e operă de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi… Atâția câți merită.
A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepătimire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptura. Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare că ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi vină.
Aşa, Mimilica dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreapta cu prietenii şi suflet larg, cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: ”Uitaţi-vă la mine!”. Dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: “Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti”. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată. Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi! Te îmbrăţişez cu drag, A. Vlahuţă
