POETUL , DEȘERTUL ȘI POEZIA
Domnule Octavian Paler (n.1926 – d.2007) scriitor, jurnalist, editorialist, om politic, cuget liber ordonat și aprig, simbol al inteligenței poporului român, ați mărturisit prin scepticismul dumneavoastră caracteristic că „noi astăzi suntem o țară de oameni singuri. Atât de singuri încât nici nefericiții nu sunt solidari între ei”. Dar tot dumneavoastră ne-ați încurajat în anul de grație 1979, în cartea Scrisori imaginare adresate marilor genii ale umanității (Holderlin, Camus, Kafka, Gide sau Blaga). Ați spus, desigur și pentru noi, că „în singuratate e nevoie de dragoste sporită pentru a supraviețui”. Această dragoste sporită și speranța, eu le-am simțit în cartea pe care dvs personal mi-ați făcut onoarea de a mi-o trimite. Ideile prezentate de dumneavoastră în această carte sunt mai actuale ca oricând și îmi face mare plăcere să le împărtășesc pe concitadinilor mei .
În scrisoarea către domnul Holderlin puneți întrebarea „la ce bun poetul (omul de cultură) în vreme de secetă (deșertul spiritual)?” și tot dumneavoastră răspundeți atât de frumos și de profund: „poetul anunță cetății, pământului că ploaia există, anunță omenilor să spere. Un poet în fața unui cer ars, în fața unui câmp pârjolit și care nu e în stare să cânte și să creadă în ploi, să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori pământul bolnav, așadar un poet care nu este un profet al speranței, cu buzele sale arse, nu simte nevoia să cânte ploile lumii, n-a înțeles că poezia e în primul rând o formă a speranței. Poetul să cânte ploile tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne lipsesc și ne dor, când soarele arde și mâinile miros a îndoială, când arbori de nisip se risipesc la cea mai mică adiere, când amintirile au gust de eroare și speranța e un cuvânt dificil și cel care cântă ploile riscă să fie disprețuit și lovit chiar cu pietre, urmărit și de zei și de oameni pentru nebunia și curajul său care cântă ploile, care cântă torentele când oamenii ridicând brațele rămân răstigniți în aer ca pe dealul Golgotei.”
Tot dumneavoastră sunteți acela care ne vorbiți și de adevăratul curaj al poeziei (culturii). „Adevăratul curaj al poeziei nu este probabil să cânte ploile când toată lumea le vede, adevăratul ei curaj e să vadă cerul pârjolit și să spere. Și înainte de a fi ploaie adevărată care udă câmpiile, ploaia să fie astfel speranță și cântec.”
Speranță ați spus domnule Paler? Da, ne spuneți că speranța e în dragoste. Da, dagostea este esența vieții noastre, fără ea suntem doar niște umbre trecătoare prin viață. Dragostea ne arată cum ar trebui să ne comportăm unii cu alții și să ne bucurăm de cântecul IUBIRII care să devină pentru noi toți cea de-a doua aripă oferită de bunul Dumnezeu suflletelor noastre pentru a urca la EL. (Endre Libus)
