Așezat cu labele sale colosale pe nisip, SFINXUL, marele Sfinx sculptat poate din ordinul Faraonului Kefren, se uită de 47 de veacuri spre același punct iluzoriu cu ochii lui de piatră, împăienjeniți de singurătatea deșertului. Ochii săi inexorabili caută un punct inexistent deoarece, pentru el, deșertul este o abstracțiune fără timp, o singurătate egală cu ea însuși, o moarte provizorie a geografiei. Sfinxul mi se pare că este exilat din timp, unde el caută orizontul dar nu unul geografic, ci unul ideal. În imensitatea sahariană, nisipul și timpul l-au transformat în enigmă, în operă de artă. Uitându-mă la el observ că e recreat de vânt, de nisip și de amnezia sa. Obrazul său rămâne tatuat de vânt, incapabil să sufere, obligat la calm, visează poate frumos și placid ca ruda lui de la Memphis. În fața acestei minuni a lumii am avut revelația că retrăiesc unul dintre cele mai frumoase momente din viața mea.

SUNET ȘI LUMINĂ: Fiecare dintre noi trăim momente înălțătoare în cursul vieții noastre. Nu voi putea uita niciodată cea mai frumoasa NOAPTE DE ÎNVIERE din viața mea, de pe piscurile munților METEORA (Grecia). În văzduh, aproape de bunul Dumnezeu, pe platoul mânăstirii VARLAM, în arca de conservare a crezului nostru ortodox de 2000 de ani, într-o liniște absolută, la lumina lumânărilor străpunsă doar de cântecele diafane ale călugărilor, descoperind armonia și pacea în sufletul meu și rezonând miraculos cu confrații mei. Tot așa nu pot uita noaptea înstelată deasupra amfiteatrului roman ODEON ATHICUS de la poalele ACROPOLEI, vegheată de Luna atheniană, unde vocea minunată a cântăreței NANA MOUSCURII m-a înălțat pe cele mai angelice culmi melodice. Dar acum, aflându-mă la marginea deșertului Saharian, pe platoul de la Ghiza, în mijlocul nopții întunecate, o voce în difuzoarele aranjate cu rafinată știință a efectelor, a spart liniștea anunțând – Cortina nopții se va întredeschide pe scena unde se va juca „povestea” unei civilizații demult apuse. Deodată un con de lumină a incendiat capul Sfinxului. Ravagiile pe fața lui produse de vânturile sălbatice și nisipuri de-a lungul mileniilor au dispărut fiind „pudrate” de lumina artificială care l-a readus ca printr-o minune la viață dându-i o carnație sănătoasă, sangvină, imposibilă în trupul unui animal himeric înfometat de necunoscut. Totodată și piramidele au fost readuse la viață, repoleite, emanând parcă miresme care ne insuflau că orice poate fi născut dintr-o credință ,,încăpățânată și utopică”, SIGURĂ că va învinge moartea. După terminarea spectacolului divin, Sfinxul și Piramidele s-au reîntors în „somnul” deșertului iar noi, actorii acelei nopți diafane, am rămas cu sufletele încărcate de crezul în rostul nostru magic în această viață pe acest pământ . (Endre Libuș)

După vizitarea celebrului muzeu din Cairo, toropit de căldură printre palatele vechi cu lei de calcar dormind afară, printre taxiuri grăbite într-o circulație infernală, dincolo de peisajele ultimilor palmieri în deșertul arid, mi-au apărut deodată în față, pe platoul Ghiza, piramidele Keops, Kefren și Mikerinos. Mașina cu care am călătorit a devenit brusc banca mea de la școala din Deta, unde profesorul meu drag și mult stimat DANI BÉLA mi-a (și ne-a) povestit despre tainele piramidelor din Egiptul antic.

Dragii mei copii, ne-a explicat, să știți că piramidele erau deja vechi când în ELADA (Grecia) se nășteau primele cântece de HOMER din Iliada și Odiseea. Întâile mărturii despre ele ni le-a furnizat HERODOT, dar călătorul din HELIACARNAS le-a văzut abia la 23 de secole după ce a fost ridicate, așa cum unul dintre voi ar vedea COLOSSEUMUL sau COLUMNA LUI TRAIAN din Roma într-o câmpie goală și ar trebui să înțeleagă din ele istoria Romei antice sau GENEZA ȘI LUPTA POPORULUI ROMÂN. Dragii mei, sunt sigur că fantezia voastră țese în jurul următoarelor enigme: cum și prin ce mijloace au fost construite, dar înainte de toate de ce? Piramida Keops este cea de-a șaptea minune a lumii, construită de 100.000 de oameni din 2.300.000 de blocuri de calcar cu greutate mai mare de două tone jumătate. S-a lucrat la ea mai mult de 20 de ani și a rămas vreme de patru mii de ani cea mai înaltă construcție din lume, până când săgeata catedralei din Koln i-a depășit performanța cu 13 metri. Ca turist neconvențional care în timpul excursiilor mele am urcat în cupola Bazilicii San Pietro din Vatican visată de Michelangelo, a celei din Florența lui Brunellesch,i mai apoi în turnurile amețitoare ale lui Gaudi – Sagrada familia din Barcelona, eu care nu puteam să nu admir Pisa din turnul ei înclinat, sau cel mai frumos salon cu aer liber cum numea Napoleon Piața San Marco din orașul lagunelor Veneția, am hotărât să ajung în vârful celei de a șaptea minune a lumii. Intrând în marea  piramidă mai întâi cu capul aplecat pe coridorul îngust apoi ghemuit să nu mă lovesc de tavan, am reușit să ajung în vârful ei. Aerul era cald, stătut și dificil de respirat. Îmi simțeam plămânii zdrobiți de stâncile atât de desăvârșit îmbinate încât între ele nu se putea duce nici o foaie de țigară. Am ajuns în vârful ei, într-o cameră goală doar cu un sarcofag  gol, poate al faraonului Keops. Aici am înțeles EU, OMUL DE RÂND care a atins vârful piramidelor, că nu e un punct final ci locul unde piatra – sufletului omului se transformă în IDEE TRANSCEDENTALĂ CĂTRE BUNUL DUMNEZEU. (Libuș Endre)